Am si eu credintele mele...
   

   Vorbim de basme si de filme, le dorim, le visam, ne atrag mai mult decat persoanele din jur si spunem "iubesc", din egoismul de a ne trai cat mai repede povestea. Ca oameni, cautam fericirea in cel de langa, uitand a oferi, pierzandu-ne in propriile zambete; nu consideram greseala nicio intamplare de care ne facem vinovati, comitem erori mai mult sau mai putin grave, dar stim ca la sfarsitul fiecarei zile, putem raspunde cu ironie: "Asta crezi tu?" , stiind ca celalalt va ierta.
   Am si eu credintele mele, poate gresite, sau mai indreptatite ca multe altele din jur. Sunt tras la socoteala pentru fiecare dintre ele, platesc greseli comise din amuzament si ma supun unui sistem cretin, asemeni multora, care incearca sa isi abtina dreptatea, pentru un timp in care va conta.
   Vorbim despre credinte... te-ai gandit ca totul in jur e gresit?
   Ce rost au suferintele care aduc un sfarsit frumos, doar pentru ca zambetul linistii e mai placut decat lacrimile suferintei? Ce rost are sfarsitul frumos, cand fiecare nimic intamplat ce aduce suferinta, durere si lacrimi, va ramane amintire, persistand ca o baza indoielnica a relatiei?
   Nu inteleg inca, ce rost au lucrurile triste, cand aduc lacrimi? De ce nu pot fi inlocuite cu zambete? Apoi ce rost isi are zicala: "Rau e rau, da' mai rau e fara rau?" . Sa speram cu alte cuvinte ca vom suferi?
   Am si eu crezurile mele optimiste, si nu concep ca un film fericit sa aibe suferinta in cadrele sale, asa cum fericitele carti nu pot avea in pagini lacrimi si durere.Probabil sunt un personaj imaginar, intr-o lume absurda...
    Anunta-ma cand vrei ta pierzi in defectele lumii si sa crezi ca nu conteaza decat sfarsitul filmului. Iti voi spune mai mult ca sigur: de ce ar fi contat sfarsitul filmului tau, cand el n-ar fi avut nicand unul?    ...