Nu imi amintesc sa fi varsat lacrimi pentru o fata, sau din alte motive copilaresti.

   Si nu e vorba de orgoliu, nu e in joc nicio mandrie, ci pur si simplu stilul de viata care m-a impiedicat sa simt, sa vreau, sa pot
   Sunt zile in care imi curg lacrimi rosiatice din pumni, zile in care imi pun comprese pentru ca am facut o tampenie si ma doare mana; sunt zile in care imi intorc privirea catre cosurile de gunoi, burlanele sau indicatoarele lovite, si le compatimesc simtind durerea mainilor mele.
   Stiu cand am plans pentru S. si cand am plans pentru P. , ambii decedati... Stiu cum simteam lacrimi calde, dulci, mangaindu-mi obrazul. Simt si acum privirile celor ce isi blocasera atunci simturile si doar se uitau.
   Tin minte si cand eram copil si plangeam de teama ca timpul trece si ii voi pierde pe ai mei. De niciuna din lacrimile astea nu a rusinez; am doar regretul ca nu o mai pot face.
   Recunosc ca ma amuz cand aud despre un baiat ca plange, pentru ca imi pare doar o slabiciune umana. Totusi, mi-e dor de copilaria mea in care obisnuiam sa fac asta.
   Acum, de unde povestea ca baietii pot plange din iubire? Mi se pare gresita, iar daca se intampla, e cu siguranta o prostie. Fata alege sa plece, tu alegi sa ramai- simplu. Lacrimile sunt pentru cei ce ne parasesc fara sa isi doreasca, cei care vor sa plece din viata noastra nu isi merita nici amintirile.
   Poate e un gand simplist si rudimentar, insa e o regula usor de incalcat. Eu imi pretuiesc lacrimile, iar daca si baietii plang cateodata, probabil nu o fac niciodata din iubire...iubirea ne face fericiti, nicidecum nu ne ofera lacrimi.
   Cine, unde a vazut iubirea? vreau, nu pentru mine ci pentru Alexandra. Pentru mine, mai mult ca oricine, ea merita bucuria sentimentului...