Prima pagina scrisa in agenda, cu rolul de prefata...

   Primele cuvinte pe care ti le-am spus nu au fost nici salutari, nici nume, nici vise. Nu, primele cuvine au fost "Te iubesc!" .

     Eram mic, copil, inocent,visator, bucuros de sfarsitul celor 7 ani de acasa; priveam apus, rasarit,lume in miscarea ei, frunze in fosnetul lor si credeam. Credeam pentru ca eram mic, prea mic sa vad  realitati; credeam in Mos Craciun si, pentru ca aveam prea multe vise si in sublim. Credeam in mine, in ai mei, in toti ce din jur, din naivitatea ce si-a pierdut magia in anii ce au urmat.
    Acum am crescut si nu mai cred in nmic: am uitat magia Craciunului, a iernii, a sarbatorilor toate cate sunt ele, am sters amintiri pentru ca era o copilarie anosta, inchegata in sangele apusului si m-am adancit in tampenii mai mult sau mai putin inocente.
     Si totusi, dupa fiecare clipa scursa, zid ce inca ma impiedica sa cred si piedica, a timpului sau a oamenilor, am retinut un singur lucru al copilariei mele: gandul ca tu existi.
     Stiu cand ti-am spus primul  "Te iubesc!" , intr-un amurg vremelnic si violent de vara, cu aceeasi carte din care acum incep sa se scurga cuvintele in agenda.

Fara sa te cunosc, sa te vad sau aud, stiind ca tu esti inca o copila, cum si eu eram destul de micut, am inchis cartea soptindu-mi: "Te iubesc atat de mult incat o sa te caut mereu si o sa stiu cand am gasit visele si copilaria. Ai incredere, eu am!"
     Facusem vreo 11 ani si ma miram cum pot gandi asa de complex (pentru mine) , uneori. Am inchis ultima carte citita cu dorinta de a te vedea, saruta, apoi am intrat in toate problemele vietii, asteptand momentele astea...