-Te iubesc... spuse ea...
    -Te iubesc... spuse ea... te iubesc, noapte buna. Inchise apoi ochii si lasa noaptea sa ii cuprinda toate visele. Ii disparu orice zambet , cercetand nelinistita in pasii ei marunti, camera. Fara sa stie ce a simtit el, atunci, cand auzise intaia oara cuvintele ei, incepu sa dezvolte teorii absurde de necunoscut...
   Si cum ar fi putut? A inchis prea repede, mult prea repede sa auda vocea lui tremuranda, respirand un aer grav, de lut, lipsit de forma, lipsit de sens, blocat  in timpulor...
   El isi opri un timp al lui, bloca simturile zambete, lacrimi, in doua cuvinte perfecte. Ascultase de atatea ori suneteke lor si totusi sensul ramanea mereu necunoscut. Se putea mandri ca in sfarsit cunostea intelesurile ancestrale ale cuvantului si totusi , inceta sa mai traiasca.
   -Atat de poetic, gandi el, sa mori dintr-o nobila cauza, din tainele lumii... atat de indreptatit sa plangi. DSar din ce? De bucurie, de tristete?
    Unii ar plange pentru amandoua...si totusi obrajii lui uscati ramasesera neatinsi. Era rece, straniu de rece in priviri, in priviri, ganduri, lipsit de vise. Se gandea la ea,  ar fi vrut sa stie, sa simta...
   Ar fi vrut sa ii auda vocea, sa ii cunoasca degraba cuvintele, dar se abtinu. Spusese "Te iubesc" , acum pleca... cazuse in genunchi si privea cateva carti pe birou; tot ce ii ramasese erau cateva carti, amintirea celui mai dulce si in acelas timp dureros "Te iubesc!" si regrete...
   Stranie suferinta... Simtea cum jumatatile lor se departau, ranindu-l. Din toate puterile lui o dorea inapoi. Dar cum?
   "Te iubesc...spuse ea. Te iubesc, noapte buna!" si inchise grabita, cu o voce trista, fada...


   Am scris asta la 5 minute dupa... Probabil o sa revin in cateva zile cu explicatii... am atatea in gand, niciuna sa fie spusa. 
   Tu, doar nu uita... nu uita nimic!